De straja la Muntii Apuseni

Scrisoare deschisă a d-lui Ioan Curtean de Hondol

„Ne este Țara gură de rai spre care au cătat şi cată de veacuri râvnitoare fiare din jungla lumilor care mai şi cuvântă.
De când cu acel Traian cel… drept pornit spre Dacia lui Decebal cel harnic, de la Roma lui spre care, se zice, duceau toate drumurile, acest pământ – al nostru dintotdeauna!, a fost apărat cu destoinicie, lucrat cu sudoare, paşnic, şi plătit cu sânge ori de câte ori hoarde, şi armate, şi dezastre de tot felul s-au abătut peste noi.

Peste noi, da!, fiindcă noi am fost mereu daciia, noi am fost şi dacii nemuritori, şi geţii, şi tracii – get-beget!;al nostru a fost Zamolxes – marele rege, înţelept, preot, învăţător, om-zeu peste zeităţile din panteonul geto-dacic, înţeleptul de la care au luat lumină toate neamurile europene pe care astăzi abia, o stranie uniune de o precară corectitudine politică le-ar vrea tot o apă şi-un pământ, fără să ţină seama că, deşi oamenii de pre pământ sunt cu toţii fiii lui Dumnezeu, alcătuiţi după chipul şi asemănarea Lui, nu toţi vorbesc aceeaşi limbă, nici obiceiurile şi tradiţiile nu le sunt la fel, nici credinţa una, nici năravurile la fel.

Doar suferinţa, poate, când lacrima-i pe-aproape.

Cât despre lacrimi, istoria – magistra vitae,ne-a învăţat să le preschimbăm în hohot de râs. Au făcut-o dacii cu fiecare intrare în imperiul morţii a eroilor apărători de glie, au făcut-o voievozii creştini ctitori de biserici, păstrători de legi şi datini – un Vlad Ţepeş, un Ştefan cel Mare, un Mihai Viteazul, un Brâncoveanu Constantin, un Cuza Vodă! Dar cum i-am putea uita pe Horea, Cloşca şi Crişan, pe Gheorghe Doja – martiri răstigniţi de stăpânii vremelnici străini de noi pe crucea neamului nostru, din imensa vină de a-şi fi iubit neamul! Cum să-l uităm pe Tudor – pandurul din Vladimiri, pe Crăişorul Iancu din ţinutul sfânt al Munţilor Apuseni, cel de-a pururi mutat în gândul şi sufletul nostru, pe anonimii eroi din Războiul pentru Independenţă care, prin jertfa lor de sânge au înscris sub bolţile luminii şi şi-au consfinţit prin glasul lui Mihail Kogălniceanu înalta lor vrere:Suntem independenţi! Suntem o naţiune de sine stătătoare! Cum să-i uităm pe urmaşii urmaşilor eroilor de la Plevna care au însemnat cu sângele lor la Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz: Pe aici nu se trece! Cum să uităm chemarea românilorfraţi care ne aşteptau dincolo de munţi: Treceţi batalioane române Carpaţii / La arme cu frunze şi flori! Cum s-o uităm pe Maria Regina şi pe Ferdinand cel loial – Intregitorul de Românie dodoloaţă! Cum să uităm acel sfânt Întâi Decembrie 1918, la Alba! Neştearsă anintire şi adâncă reverenţă ostaşilor români care, la chemarea mareşalului lor – măsură a cinstei, onoarei, patriotismului şi a înaltei responsabilităţi militare, au răspuns cu devotament ordinului din noaptea de 21-22 iunie 1941: Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre! Şi, mai cu seamă, cum să-i ignorăm pe martirii români din închisorile comuniste, exterminaţi fizic şi psihic de călăii roşii după marea „eliberare” impusă nouă de Stalin şi poporul rus când cu marea împărţire a lumii de către cei trei blestemaţi tartori politici mondiali care se credeau stăpânii Planetei Albastre! Şi cum să înţelegem căpână astăzi nimeni nu a fost găsit vinovat de cruntul genocid ideologic al românilor, dacă nu cumva zeiţa aceea legată la ochi, cu balanţa ei măsluită, nu o fi ajuns şi surdă la plânsul victimelor inocente!

Noi, românii, avem calităţi şi defecte destule. Dintre cele dintâi – omenia! Din omenie nu am răspuns niciodată la rău cu rău. Nici după Ip şi Treznea, nici după toate nedreptăţile îndurate din partea vecinilor, cu excepţia Mării Negre care a rămas neutrăşi etern legănătoare… Toleranţa noastră a fost luată de cei cu agresivitatea trăsătură drept ignoranţă, slăbiciune. Era doar omenie – cuminţenia pământului răbdător..

Altă trăsătură a românului – statornicia. Am fost încredinţaţi că statornicia ne face fraţi cu tot ce mişcă-n ţara asta – râul, ramul… Şi chiar aşa era. Era! Dar de când ne-am trădat din nepăsare fratele codru, lăsându-l doborât sub securea rapace a străinilor, de ce ne-am plânge astăzi că ne mâncă fiarele? De când am cedat acaparatorilor străini duşmani declaraţi, drepturi şi teritorii istorice româneşti, de bună voie şi nesiliţi decât de… neiubirea de ţară a celor „aleşi” de noi să ne fie cârmaci pe apele tulburi ale ultimelor decenii de după marea bezmeticie din decembrie 1989, nici râul, nici ramul, nici toată podoaba codrilor, nu ne mai recunosc. Limba română a poetului anonim care va fi alcătuit balada Mioriţa, a Poetului care a înălţat cântul românesc între luceferii de pe cerul poeziei, a fost ştearsă din graiul celor ajunşi sub cnutul dominaţiei politico-lingvistice internaţionale; românii plecaţi de nevoie să se chivernisească prin lumea largă, nu şi-au mai învăţat copiii limba dorului, de parcă ar fi vrut să se lepede de rădăcinile care-i legau de pământul strămoşesc. Acum, plante firave cu rădăcini de vânt, românii sunt purtaţi de colo-colo printr-o lume indiferentă, străină şi arogantă care nu-i recunoaşte ca fiind de-ai săi ci doar nişte sclavi toleraţi care-ar trebui să se simtă fericiţi că li se îngăduie să facă muncile cele mai grele şi umile, când ei, îmbuibaţii, nu-s în stare, cu tot natul lor de colonialişti, nici măcar să-şi strângă zarzavatul şi, să se şteargă la… gură singuri. Să nu uităm cum florile sfinte şi curate ale familiilor celor de dinaintea noastră, fetele frumoasele, au ajuns astăzi marfă în târgurile fără frontiere, fără ziduri şi perdea,târguri ale iubirii cu tarif, ale iubirii fără iubire, că feciorii, falnici altădată, destoinici şi viteji, luptă astăzi în parade stradale pentru diversitate (?!), cu steagul desfăşurat în culorile curcubeului, întru recunoaşterea egalităţii lor în drepturi cu femeile – ca laaltarul corectitudinii politice să fie mirese de sex incert şi astfel, dacă omenirea va fi să fie în extincţie, să poată să nască prunci!

Despre năravuri, ar fi multe de spus. Dar statornicia ca trăsătură a românului trăitor pe acest pământ de mii de ani, cu toată vitregia vremilor care au trecut peste el, tot nărav o fi? Statornicia aceea sinonimă la cei din neamul nostru cu dorul de obârşii, cu legătura de vatra strămoşească, de miezul bun al pâinii, cu păstrarea limbii – graiul mamei, sfânt fagure de miere în viesparul de graiuri vitrege al lumii care ne va rămâne de-a pururi străină, o vormai cunoaşte oare cei de după noi?

Descendenţi ai dacilor liberi, dar stăpâni la ei acasă, românii adevăraţi trebuie să se trezească din narcotizantul şi înşelătorul somn cel de moarte la care-l osândiră barbarii de tirani pentru că e vremea, iată, acum ori niciodată, a faptelor!
Acum e încă vreme! A întârzia înseamnă a ne pierde într-un a fost odată ca niciodată un popor. Român i se spunea. Era pogorâtor din daci. Şi-a uitat istoria şi a pierit. Era pe vremea unui preşedinte străin de tot ce era românesc, o marionetă racordată la sforile păpuşarilor din marele teatru (circ!) al globalităţii înghiţitoare de naţiuni.

Suntem încă aici, de strajă la Munţii Apuseni – vatra sfântă a românismului, lutul din care Dumnezeu va fi creat oameni de cremene! De aici trebuie să se ivească lujerul subţie al unui crin de esenţă rară care să poarte întreaga tărie a parfumurilor în stare să ne trezească din amorţire şi să refacem prin noi înşine o ţară ca o gură de rai, o ţară cu numele de ROMÂNIA!

Ioan Curtean de Hondo.